Pedaland pe Trans

Un vis de-al meu de vreo 6-7 ani a fost sa urc Transfagarasanul pe bicicleta. Imi aduc aminte ca Mae imi tot spunea cat de fain este, ca el l-a urcat de cateva ori. Imi mai spunea ca doar ciclistii adevarati pot sa-l urce si ca nu te poti numi ciclist pana nu ai in palmares Transfagarasanul. Asa ca vedeam acest drum ca pe un ritual de trecere in randul "oamenilor seriosi".

Mi-am planificat o sambata pentru a urca si l-am contactat si pe Mihai ca sa-i propun sa ma insoteasca. A zis ca ar fi interesat. Curand dupa aceasta am plecat in concediu, tot in Fagaras, dar cu cortul (vezi postul "Dulce-acrisor"). 

Dupa ce m-am intors am aflat ca Mihai a organizat si el o excursie pe Trans in aceeasi zi, asa ca aveam companie mai mare.

Ne-am intalnit dimineata cu Mihai si cu o parte din "echipa" si am plecat spre Cartisoara unde aveam sa lasam masina. Am parcat si am pregatit bicicletele pentru atacul muntelui. Iulia s-a urcat in masina Danei si au urcat la Balea Cascada si ne-au asteptat acolo dupa care ne-au asteptat sus.
Mi-am spus "Doamne ajuta" si am pornit in sus. Mihai a pornit primul si m-am grabit ca sa-l ajung. O tinea pe la 15 la ora si m-am gandit ca o sa am de luptat din greu ca sa ma tin de el. Din cand in cand muta pe placa mare si se ridica din sa. Chiar m-am speriat si m-am bagat in fata ca sa dau eu un ritm mai scazut. Ma tot uitam in spate si il vedeam pe Mihai ca vrea mai tare asa ca mai cresteam cadenta. Imi simteam imina in gat dar nu eram dispus sa ma las asa ca am tras pana la Balea Cascada unde ne-am oprit. Am baut niste apa, ne-am uns cu crema de soare si am plecat la atac. Mihai imi zicea ca de acolo incepe greul si ca o sa avem de tras. I-am propus ca sa incercam sa ne tinem sub 10 la ora chiar daca ni se pare usor pentru ca altvel nu credeam ca o sa ajungem sus.
Din nou Mihai pleca primul si trag ca sa-l ajung. Il ajung si continuam incetisor urcarea. Ne luam la povesti si mai coboram un pinion cand panta devine mai domoala. Tot povestim si tot coboram pinioane si ne trezim ca iar mergem cu 12-15 km/h si nici nu ni se parea greu. Iesim din padure si vedem soseaua cum serpuieste in fata noastra. In sfarsit vad in realitate ceea ce vazusem doar in poze si nu imi pare asa de greu pe cum imi imaginasem. Totusi mai urc un pinion din cand in cand pentru ca nu vreau sa ma epuizez. Totusi nu simt ca mi-ar fi foarte greu si fiecare pedala ma aduce mai aproape de varf. Chiar vreau sa ajung si sa de vin "om serios". Cu cat ne apropiem de varf cu atat creste numarul masinilor parcate pe marginea drumului, volumul manelelor si mirosul de carne alterata la gratar. Incepem sa ne confruntam cu celalalt aspect al acestui drum...
In varf ne asteapta sustinatoarele ce ne incurajeaza si ne felicita ca am terminat.
Ne invartim putin prin ingramadeala de acolo si mergem ca sa vedem lacul. Facem cateva poze si se lasa ceata, aceeasi ceata sacaitoare cu care ne-am luptat cu o saptamana inainte. Este din ce in ce mai frig si propun ca sa coboram in tiganie si sa ne luam ceva de halit si sa coboram. Mancam un bulz nu prea grozav si o clatita si mergem la masina ca sa ma imbrac si sa coboram. In timp ce mergeam la masina ne intalnim cu ceilalti colegi de tura care au plecat mai tarziu din cauza unor defectiuni tehnice la masina cu care au venit. Ei tocmai terminau catararea si nici ei nu pareau storsi.
Iau pe mine aproape toate hainele ce le aveam pe mine si incepem sa coboram. Din nou Mihai pleaca tare si eu incerc sa-l ajung. La prima curba incerc sa-l depasesc, dar franeaza mult mai putin ca mine si imi da avans asa ca imi fac curaj si incep sa trag. Imi aduc aminte ca am mai mare aderenta cu slickurile decat cu cauciucurile celelalte si incep sa intru si eu mai tare. Chiar tragem pe coborare. Depasim masini in zone in care ar fi trebuit sa stam totusi cuminti, dar parca asta e mersul normal al lucrurilor. Mai tare! Mihai filmeaza si incerc sa nu fac prostii ca sa apar cumva pe net si sa rada o lume intreaga de mine. Trag tare si incerc pe cat posibil sa fiu in siguranta. Intr-un moment de slabiciune Mihai ma depaseste. Ma uit la el si pare sa fie foarte relaxat. Eu ma simt foarte obosit si pulsul imi este de mult trecut de pragul anaerobic, dar nu am de gand sa o las moale. Vreau mai tare. Asa ca ma pun in trena lui ca sa odihnesc si cand cad ca incep sa accelerez ies in laterala lui si ma ridic din sa ca sa sprintez si il depasesc din nou. Il simt cum imi rasufla in ceata si ii vad in minte fata senina de parca nu ar face nici un efort. Ma enerveaza la culme lucrul asta si lupt mai tare.
Dupa 30 de minute de la plecare ajungem la masina in Cartisoara si ne dam jos de pe biciclete. Atunci vad ca si el este obosit la fel ca mine asa ca sunt mai linistit. Incepem sa laudam coborarea si sa rememoram anumite aspecte ale ei. Apar si fetele cu masina si incarcam bicicletele si plecam.

Transfagarasanul este un drum minunat ce chiar ca trebuie sa fie in palmaresul oricarui ciclist. Nu este o catarare grea, doar lunga. Cu putin antrenament, corect, se poate face fara prea mari eforturi. Totusi nu este recomandat in weekend. Atunci este supra aglomerat si te lupti ca sa pastrezi in minte imaginea pura a drumului. Vara asta mai vreau sa-l fac inca o data, dar pana la Vidraru si inapoi. Acum stiu ca se poate acest lucru.

O altfel de relatare si poze mai multe se gasesc la Mihai pe blog - http://mountain-bike-brasov.blogspot.com/

Totusi filmarea vreau sa o atasez si eu ca e prea tare.