Translate

luni, 23 septembrie 2013

Retezat 2013

Buna seara tuturor!
Cu o mica intarziere, vreau sa va povestesc despre ultima aventura.
Luna aceasta (septembrie) mi-am luat doua saptamani de concediu si l-am petrecut in Romania. Am facut ITP-ul la masina, s-a casatorit cumnata mea, am reparat cusca cainelui cu tatal meu, am fost in vizite si am ajuns si prin Retezat. Cu toate ca drumul spre casa si inapoi a fost o aventura, in felul lui, vreau sa va povestesc despre excursia in Retezat.
Miercuri, 10 septembrie, am plecat cu Iulia spre Retezat, ca sa facem un tur de forta al tuturor varfurilor. Ideea era sa campam pe marginea lacului Bucura si de acolo sa ne urcam pe cat mai multe varfuri putem intr-o zi si urmatoarea zi sa ne intoarcem spre casa. Timpul era limitat deoarece cumnata mea urma sa se casatoreasca in weekend. 
Am plecat de dimineata spre Cârnic. Drumul din Nucsoara a fost crunt. Mai exact, dupa trecerea podului, asfaltul a disparut, lasand locul bolovanilor. Datorita cauciucurilor cu profil mic, nu am avut curajul sa ma avant prea tare si am inaintat precaut, cu viteza melcului. Am parcat intr-un camping, platind 5 lei/noapte pentru masina. Putin mai sus, pe drumul spre cabana Pietrele, am observat ca este loc de parcare destul, si gratuit. Data viitoare stim mai bine. Oricum, suma nu a fost mare si teoretic, masina a fost  mai in siguranta.
Am admirat cadearea apei la cascada Loloaia, dupa care am pornit pe scurtatura spre cabana Gentiana situata la 1672 m, unde am facut un popas. Am baut un ceai si am stat la povesti cu cabanierul, un domn foarte agreabil. Am desfacut rucsacul si am scos un carnat, niste pateu si branza topita (mancarea noastra din fiecare excursie la munte). In mod obisnuit, nu mancam asa ceva, dar dupa un urcus pe munte, devine o delicatesa ce se poate compara cu toate bunatatile din "haute cuisine".
Am continuat urcusul pana la lacul Pietrele unde am facut niste poze. Am fost foarte fericit ca inca imi aminteam excursia din clasa a VI-a cu Mafia (profa de geografie). Atunci m-am indragostit eu de munte si experienta aceea mi-a ramas intiparita in memorie. 
Urcusul pana in Custura Bucurei 2266 m  a fost mai usor decat ne imaginam. De abia asteptam sa ajungem sus si sa admiram privelistea spre lacul Bucura- 2040 m. Dar, vremea ne-a incurcat planurile si nu am vazut nimic din cauza cetii. Am mancat un mar, am scos harta si ne-am facut planul pentru ziua urmatoare. Nu am zabovit prea mult si am coborat spre lacul Bucura, locul unde urma sa campam. Pe masura ce coboram a inceput sa se risipeasca ceata in unele zone, dandu-ne ocazia sa vedem minunatii munti.
La refugiul Bucura era multa lume si locurile de cort erau in mare parte ocupate. Dar am gasit un loc destul de bun. In mare viteza am pus cortul si ne-am apucat sa facem de mancare: supa de pui la plic si cartofi piure (din nou la plic) cu carnati si ceapa. Am terminat mancarea la lumina frontalei si am infulecat cu pofta delicatesele de drumetie.
Somnul a fost mai degraba o stare de veghe. Izolirul era tare, vantul batea cu putere, ploaia parea sa fie un potop si din cand in cand mai latra cainele unui turist campat in zona. Dar, am reusit sa dormim suficient ca sa ne odihnim. Cand ne-am trezit, ne-am dat seama ca planurile noastre nu mai sunt foarte realizabile. Picura marunt si era o ceata deasa. Si pe langa asta, mai batea si vantul cu putere. Am mancat in cort si ne tot uitam sa vedem daca nu cumva apare vreo ameliorare a vremii. Cu regret, am decis ca nu are rost sa ne incumetam sa facem drumetia planuita. Chiar daca ne incapatanam sa ajungem in toate punctele propuse, nu am fi vazut nimic din cauza cetii. Asa ca am ales sa facem cale intoarsa spre casa. Foarte greu am luat decizia asta, dar cred ca a fost cea mai inteleapta decizie ce puteam sa o luam. Muntele nu pleaca. Tot acolo o sa-l  gasim si data viitoare cand o sa ajungem in zona.
Am plecat cu tristete in suflet, uitandu-ne mereu in urma catre lacul Bucura. Ultima excursie de vara in Retezat a fost de asemenea afectata in mod negativ de catre vreme. A plouat fara oprire timp de 6 zile.
Am baut inca un ceai la cabana Gentiana si am povestit cu cabanierul. Am mai baut un ceai la Cârnic si ne-am indreptat spre casa, cu o escala pe la Hateg, la rezervatia de zimbrii. Am mai fost pe acolo cand eram in scoala primara si eram foarte entuziasmat sa vad din nou zimbrii. A fost foarte interesant, dar intr-un fel, dezamagitor. Totul este tipic romanesc. De la doamna de la intrare care nu ne-a dat bilete, pana la gardurile rupte ce tineau prizonieri zimbrii. Totusi, zimbrii au reusit sa se inmulteasca si speram ca vor deveni din ce in ce mai multi.
Parintii ne-au asteptat acasa cu mancare calda si un pat moale. Am facut o excursie frumoasa, cu toate ca a fost scurtata de vreme. Speram din tot sufletul sa mai ajungem pe acolo cat de curand si sa putem sa facem tot ce ne propunem.



 
 











miercuri, 4 septembrie 2013

Frumoasa Rosia Montana

Buna ziua si bine v-am gasit dragi cititori,
Se pare ca am devenit din nou activ pe blog si sper ca o sa ma tina cat mai mult asta.
Din cauza ca sunt innundat de mesaje propagandiste ce au ca subiect Rosia Montana si ce se doreste sa se faca acolo, m-am hotarat sa incerc sa-mi exprim si eu parerea. Nu fac acest lucru pentru ca m-as gandi ca e cineva interesat de parerea mea, ci pentru ca punandu-mi gandurile in ordine pe aceasta foaie, sa ajung sa stiu ce simt cu adevarat. La sfarsit o sa pun si o poza ce o sa reflecte concluzia la care am ajuns. Daca nu aveti rabdare sa cititi, atunci mergeti in josul paginii si vedeti poza si veti sti care este concluzia mea.
Un fapt care imi afecteaza obiectivitatea ar fi ca aproape in fiecare an, in vacanta de vara, mergeam la Rosia ca sa petrec vreo saptamana pe la rude. Bunica s-a nascut acolo, dar cand avea 18 ani a plecat in lume sa-si faca un rost. Dar o parte din surorile ei inca mai locuiesc acolo. Imi amintesc cu placere de multe clipe petrecute acolo. Tin minte ca stateam in fiecare dimineata cate aproape un sfert de ora uitandu-ma la dealurile si la vaile din jur ca sa vad cum se ridica ceata. Dupa aceea luam un mic dejun ce, de fiecare data, era cel mai bun pe care il mancasem in viata mea. Asa ca, ma leaga amintiri placute de locul acela si de oamenii de acolo.
Dar, pe langa amintirile placute, mai sunt si celelalte. Am vazut "evolutia" societatii de acolo. In fiecare an era altfel. Lucrurile au inceput sa se precipite in momentul cand a aparut scandalul aurului. Oamenii au devenit ingrijorati si isi exprimau punctul de vedere in fiecare moment. Unii jurau cu mana pe inima ca vor muri cu exploatatorii de gat daca acestia incearca sa le ia casa. Altii considerau ca proiectul acesta reprezinta biletul spre o viata mai buna. 
Firma responsabila cu proiectul a abordat problema cu calm, asa cum o mai facusera in trecut si a dat rezultat. S-a inceput achizitionarea locuintelor si eliberarea zonei. Cei ce si-au vandut locuintele au primit niste sume astronomice, lucru ce nu ar fi fost posibil altfel. Si cum e romanul, daca nu povesteste la toata lumea, nu e sanatos. Am auzit un milion de povesti despre cate un consatean care a primit o avere pe o cocioaba si s-a dus la oras si traieste o viata de boier. 
Totusi, batranii ziceau "nu". Cum sa isi dea saracia si nevoile unor straini? Cum sa permita ei sa fie scosi mortii din pamant? Timpul a trecut, batranii au mai murit si legatura cu pamantul a devenit din ce in ce mai incerta.
Acum vedem cianura peste tot si dezastru iminent. Sincer, nu cred ca dintre toti protestatarii iesiti in strada este vreunul din Rosia Montana, in afara de Eugen David. Noi, restul, ne preocupam de ce se intampla acolo si condamnam oamenii ca au plecat. Eu nu ii condamn. Au facut ce au simtit ca este mai bine. In momentul in care s-a descoperit zacamantul de aur, a inceput sfarsitul localitatii. Dupa cum merg lucrurile in Romania, pestele se impute de la cap. Pe scurt, toate inititivele de dezvoltare au fost blocate. Exploatarea miniera existenta s-a inchis si oamenii au ramas fara servici. Singurele afaceri ce au prosperat au fost crasmele care aveau clienti cu nemiluita. 
In legatura cu ce o sa se intample, nu prea am dubii. Nu sunt un clarvazator, dar stiu din de popor fac parte. Am vazut prea multe ca sa mai pot spera la ceva bun. Romanul vrea castig imediat. Nu prea are rabdare si chef sa se gandeasca pe termen lung. "Daca nu iau eu acum, o sa ia altul maine / Decat sa-mi para rau, mai bine sa-mi fie rau / Daca maine o fi sa mor, vreau sa mor cu burta plina" si multe altele. Chiar daca intentiile sunt nobile, tot o sa fie cineva care o sa incerce calea ocolita, si dezastrul tot o sa se intample. 
Gata, mi-am format parerea. Sunt impotriva exploatarii de la Rosia Montana. Imi pare bine pentru oamenii care s-au imbogatit plecand de acolo, dar imi pare rau pentru tara noastra care o sa ia cea mai mare teapa din istorie. O sa plece canadienii cu aurul de acolo si o sa ne lase pe noi sa avem grija sa curatam zona si sa o pastram curata. Va puteti aminti vreun caz din istoria tarisoarei noastre cand am fost chiar in stare sa ducem un lucru la bun sfarsit cum trebuie? Eu nu. Si regret nespus de mult faptul ca Rosia Montana inseamna pentru mine acum doar tristete. Am niste amintiri placute, dar sunt doar amintiri din copilarie.

duminică, 1 septembrie 2013

StrongmanRun 2014

Salutare.
Cred ca acest salut imi este adresat doar mie pentru ca nu cred ca mai exista vreun cititor al acestui blog. Din lipsa de chef, ca nu stau chiar asa de rau cu timpul, nu am mai scris si asa mi-am pierdut si ultimii fani.
Astazi m-am decis sa scriu pentru ca nu aveam nimic altceva mai bun de facut. E cam frig pe aici, si parca nu simt o chemare spre natura ca sa ies din casa. Inca nu e vremea pranzului ca sa gatesc ceva. Nici nu am chef sa incep un film si sa-l pun pe pauza ca trebuie sa-mi gatesc ceva. 
Si profit de lipsa asta de activitate ca sa povestesc cate ceva. Astazi am primit un mail de la Fisherman's Friends StrongmanRun care imi spunea ca s-a dat drumul la inscrierile pentru anul viitor. Stiind ca locurile sunt limitate si se epuizeaza fantastic de repede, am decis sa bat frierul cat e cald.
Acum ceva vreme, Iulia imi spunea, mai in gluma, mai in serios, ca vrea si ea sa participe la editia din 2014. Si acum treaba a devenit serioasa pentru ca Iulia s-a decis sa se inscrie. Deci, o sa trecem amadoi linia de sosire anul viitor. Imi doresc de mult timp sa fac asa ceva si acum visul o sa devina realitate.

Va las sa vizionati filmul editiei 2013. Vizionare placuta.


Daca va intereseaza postarea mea de dupa editia 2013 la care am participat, o puteti citi aici.

sâmbătă, 29 iunie 2013

Zugspitz Supertrail 2013

Astazi a inceput Turul Frantei, cea mai importanta competitie ciclista. Dar nu asta vreau sa va povestesc. Vreau sa va povestesc despre ceea ce am facut eu weekend-ul trecut.
De la 1 ianuarie 2013, in momentul cand m-am inscris, am inceput sa ma pregatesc psihic pentru un concurs, o noua incercare, un ultra-maraton, primul pentru mine - Zugspitz Ultratrail. La momentul inscrierii am gandit destul de prudent si m-am inscris la categoria Supertrail - 68,8 Km - 3120 diferenta pozitiva de nivel, si nu la 100 Km. Trebuie sa recunosc ca aveam suficienta adrenalina in sange la momentul respectiv ca sa ma inscriu acolo, dar cu greu, m-am temperat. 
Dupa ce am primit confirmarea inscrierii am intrat in atmosfera premergatoare marilor incercari. Am citit cartea scrisa de ultra-maratonistul Dean Karnazes, mi-am facut planuri si am cautat metode de antrenament pe care le-am pus in aplicare doar in minte. In fiecare zi imi ziceam ca inca este timp destul. Vremea a fost foarte pacatoasa anul acesta, fiind putine momentele cand nu a plouat. Din cand in cand, cate o durere de cap, o lipsa de chef, curatenie, cumparaturi, si asa am cam sarit peste multe antrenamente. Cu doua saptamani inaine de concurs a aparut o durere de spate ce m-a cam sifonat si nu m-a lasat sa mai fac ceva antrenamente finale.
Pe vineri seara am ajuns in Grainau si ne-am indreptat direct spre zona de preluare a pachetului de inscriere. Am ajuns destul de tarziu si ne-am facut griji ca o sa fie destul de dificil sa ne orientam, dar temerile au fost spulberate cand am vazut nivelul de organizare. Nimic nu era lasat la voia intamplarii. Cina am luat-o la Pasta Party, dupa care am plecat spre camping-ul unde am pus cortul. Din pacate era extrem de aglomerat si am gasit loc de cort doar langa sosea. Acest lucru m-a chinuit toata noaptea. Parca eram langa o autostrada aglomerata. Cred ca am reusit sa dorm vreo 2 ore, pana la ora 5 cand ne-am trezit. In graba am pregatit echipamentul si am mancat ceva, dupa care am plecat spre statia de autobuz de unde am plecat spre Austria - Leutasch-Weidach de unde urma sa se dea startul.
La ora 9 am pornit in cea mai mare incercare de pana acum. Startul a fost destul de linistit, dar pulsul imi era cam prea ridicat. Am renuntat la metoda folosita in celelalte concursuri - vanarea celui din fata, si m-am lasat depasit de cei ce voiau sa ajunga mai repede la finish. Am ajuns destul de usor la primul punct de alimentare unde m-am oprit ca sa mananc ceva si sa ma hidratez. Mi-am zis ca nu are rost sa ma grabesc, ca scopul meu este sa termin si nu sa abandonez pe la jumatatea concursului din cauza epuizarii. Am mancat niste salam, cascaval, niste chec, o felie de portocala si mi-am continuat alergarea  usurel. De aici a inceput greul, pentru ca aveam in fata de trecut o sa cu inaltimea de 2048 m. M-am postat in pluton si mi-am pastrat pozitia pana am ajuns sus dupa care am inceput depasirea pe coborare. Eram plin de energie si simteam ca pot zbura. Am inceput sa simt o durere in unghia degetului mare de la piciorul stang. Asta nu era semn bun deloc, dar era suportabila. Coborarea a fost foarte lunga si obositoare. Nu ma gandeam ca pot sa obosesc alergand la vale. La urmatorul punct am stat cu vreo 2 minute mai mult ca sa ma alimentez corespunzator. Izotonicul din rucsac nu mai imi placea si simteam nevoia de a bea apa curata si rece. 
Pana pe la kilometrul 35 lucrurile au mers bine. Simteam lipsa betelor, dar ma descurcam. Asemenea celorlalti participanti am renuntat sa mai alerg la deal. De fapt, nu prea se mai punea problema sa mai pot alerga la deal. Ma tot gandeam la cati kilometrii mai am in fata si in cat timp i-as face in mod normal. Gandul la ultima urcare, un varf de 2029 m ma ingrozea. Am trecut si prin celelalte puncte de alimentare intr-un timp destul de bun. In sinea mea am inceput sa ma intreb daca am vreo sansa sa mai termin. Ma simteam din ce in ce mai obosit. La penultimul punct de alimentare (810 m) am sunat-o pe Iulia si i-am spus ca mai am 25 Km si un varf de 2029 m. M-a incurajat si am pornit atacul. Imi tot ziceam in cap ca daca nu o sa mor atunci, nu o sa mor niciodata. Ma tot dojeneam pentru ca nu m-am antrenat si imi tot aminteam ce ce scria Dean Karnazes in cartea sa Ultramarathon Man, ca lucrurile nu vor deveni mai usoare, ci doar mai dificile. Nu imi inchipuiam cum ar putea sa devina mai dificile. 
La ultimul punct de alimentare (1610 m) am ajuns destul de greu. Am mancat niste supa calda ce a fost asemenea unui dar divin. Senzatia de a avea ceva cald in stomac parca era ceva nou, necunoscut, dar incredibil de placut. Am luat bluza pe mine si am intrat in ceata pentru ultima parte a urcarii, inca 400 m diferenta pozitiva de nivel. Imi spuneam ca daca ajung in varful urcarii e cam gata cursa ca mai am doar coborare si aia nu are cum sa fie chiar asa de dificila. Dupa 12 ore de la start si 60Km am reusit sa ajung in varful ultimei catarari. Timpul tinta, cel mai pesimist, imi era depasit. La momentul inscrierii am prognozat vreo 8-9 ore. Cu o luna inainte de concurs am cresut la 10-11 ore iar inainte de start am hotarat ca trebuie sa termin in 12 ore. Trecusera deja 12 ore si eu mai aveam aproape 10 Km. Primii pasi pe portiunea de coborare au fost extrem de dificili. Toti muschii ma dureau si degetele mari de la picioare mi se izbeau de varful papucilor la fiecare pas. Dar, durerea s-a mai linistit pe masura ce muschii s-au obisnut cu noua miscare. Am accelerat cat de mult am putut ca sa ajung totusi pe lumina la finish. Unii concurenti au aprins lanternele, dar eu m-am incapatanat sa nu o fac. Daca o faceam insemna ca nu mai este lumina si am depasit si termenul asta.
Dupa 13 ore si 3 minute am trecut linia de sosire. Nu stiam daca sa ma bucur ca am supravietuit sau fiu trist ca am ajuns asa de tarziu. Mi-am luat in primire Cola sanatoasa comandata telefonic la punctul 5 de alimentare m-am bagat la un dus fierbinte. Nu imi venea sa cred ca am reusit sa "alerg" 68.8 Km. De atatea ori m-am gandit sa renunt, dar am continuat stiind ca o sa-mi fie din ce in ce mai greu.
Am facut-o si pe asta. Cu toate ca nu am avut antrenament corespunzator am reusit sa ma autodepasesc si de data asta. Am invatat multe din aceasta incercare. Aveam planuri ca anul viitor sa particip la proba de 100 Km, dar am renuntat la aceasta idee si o sa particip tot la aceasta ca sa-mi imbunatatesc timpul. Sper ca nu o sa fac aceleasi greseli ca si anul acesta si sa imi depasesc asteptarile.
Vreau sa-i multumesc Iuliei pentru ca m-am incurajat si m-a sprijinit in momentele cele mai grele. De asemenea le multumesc prietenilor pentru incurajari si pentru sustinere.









vineri, 10 mai 2013

Fisherman's Friend StrongmanRun 2013


Am supraviețuit și încercării din ajunul Paștelui. 
Adrenalina îmi cuprinsese tot corpul când m-am înscris la ediția 2013 a concursului Fisherman's Friend StrongmanRun din Germania. Voiam cu toată ființa mea să fiu un Strong Man. Pe măsură ce s-a apropiat data concursului, am început să mă gândesc la ce mă așteapta și au apărut primele urme de îndoială. Mi-a trecut, la un moment dat, prin cap să nu particip și să-mi păstrez forțele pentru concursul din iunie - Zugspitz Ultratrail. Dar am reușit să mă motivez și să particip.
 
Câteva date despre concurs, ca să știți despre ce citiți:

Concursul se numește "Fisherman's Friend StrongmanRun". Să știți că nu are nici o legătură cu pescari sau marinari, "Fisherman's Friend" fiind o marcă de bomboane mentolate - principalul sponsor. Concursul de desfăsoara în 8 țări europene: Germania, Franța, Elveția, Belgia, Olanda, Italia, Austria și Luxemburg. Este un concurs de alergare cu obstacole, fiecare ediție fiind diferită de cea precedentă atât ca distanță cât ca obstacole. Ediția din Germania din 2013 s-a desfășurat în zona Nürburgring, cu anumite porțiuni ce treceau chiar pe faimosul circuit. Concursul a presupus alergarea pe o distanță de 23,8 Km (2 ture a câte 11.9 Km) și învingerea a 15 obstacole pe tură. Alergarea s-a desfășurat atât pe asfalt cât și pe teren accidentat iar obstacolele au fost sarea și piperul acestui concurs. Obstacolele au fost șanțuri pline cu apă și noroi, trecerea târâș pe sub plase de sârmă, electrificată cu 12 V, cățăratea pe baloți de fân, containere de marfă, funii, anvelope auto, deci tot ce și-ar putea dori un om normal. Harta și lista obstacolelor o puteți găsi aici.

Înscrierea a costat 79 Euro, iar în schimb s-a oferit un tricou tehnic de finisher în valoare de 35 Euro, două bandane și distracție nelimitată.
La ediția 2013 din Germania s-au înscris 12.823 persoane (1.793 femei și 11.030 bărbați). Dintre aceștia, 10.473 au luat startul (1.451 femei și 9.022 bărbați), iar 9.833 au și terminat (1.257 femei și 8.576 bărbați). 6.484 de concurenți au reușit să treacă linia de finish în mai puțin de 4 ore. Cel mai în vârstă concurent a avut 70 de ani, iar 29 de concurenți și-au serbat în ziua concursului majoratul.

Ne-am cazat la cort într-un camping aproape de Nürburgring alături de câteva sute de concurenți veniți pentru a-și testa limitele. Pentru două nopți, am plătit 29 EURO de persoană, preț în care era inclusă și mașina, ce am parcat-o lângă cort. Campingul era dotat cu câteva băi cu dușuri poziționate în locuri ușor accesibile din orice direcție. 
Ne-am îndreptat pașii spre clădirea BMW de unde am ridicat pachetul de start ce a constat într-un rucsac cu logo-ul concursului, o bandană, diverse vouchere, un baton proteic, numărul de concurs, cipul. Am trecut și pe la standul Brooks de unde am cumpărat un tricou (20 Euro) și o șapca (15 Euro). Aici puteti vedea o parte din produsele expuse.

Foamea ne-a împins spre Pasta Party ce s-a ținut într-un complex de restaurante din apropierea circuitului. Intrarea a costat 8,5 Euro și am putut consuma paste cu sos Carbonara, Bolognese, somon, diverse băuturi răcoritoare. Pentru o bere fără alcool am avut un voucher în pachetul de start. 
Dimineața a venit cu un soare ce a adus un zâmbet pe fața tuturor. Ediția 2012 s-a desfășurat pe ploaie, aceasta făcând viața concurenților și mai grea. Am luat un mic dejun consistent și ne-am îndreptat pașii spre zona de start. Pe drum am văzut concurenți costumați în maimuțe, eroi de benzi desenate, gladiatori, businessmen cu încălțăminte sport. Fiecare încerca să aducă un plus de distracție în acest concurs. În zona de start atmosfera era încărcată de adrenalină și culoare, sportivii încercând să-și ascundă emoțiile și nerăbdarea în spatele unor măști, care mai de care mai interesante. M-am poziționat în pluton și am început să fac joc de glezne că să îmi încălzesc articulațiile (sau poate nu aveam stare din cauza emoțiilor). Muzica sporea emoțiile și adrenalina ce plutea în aer. Concurenții dansau, strigau, se luptau cu demoni invizibili. Cu câteva minute înainte de start organizatorii au calmat mulțimea cu un Johnny Cash, după care au electrocutat-o cu focuri de artificii, fum și muzică antrenantă. La 5 minute după startul oficial, am reușit să trec și eu linia de start și am început aventura. 
Datorită lipsei de experiență în asemenea concursuri, am început prudent cursa, într-un ritm destul de confortabil. Nu am reușit să mă mențin prea mult în ritmul domol și am început depășirile, dar prudent. Nu am vrut să fiu luat prin surprindere de dificultatea traseului și să ard ca o lumânare înainte de terminarea concursului. Primele obstacole - baloți de fân, nu m-au încurcat, ci energizat. La primul obstacol adevărat, un șanț cu apă și noroi, fără să mă gândesc, am trecut prin "pussy lane" - o zonă destinată celor bătrâni, bolnavi sau doar slabi de înger. Conștiința m-a mustrat și mi-a amintit motivul pentru care m-am înscris la concurs și m-am întors că să trec așa cum se cuvine peste obstacol. Apa rece m-a energizat și mi-a răcorit mușchii. Ca să simt că trăiesc cu adevărat, unul dintre obstacolele următoare a fost trecerea pe sub o plasă ușor electrificată, care a pus concurenții, la propriu, la pământ. Plasa era așezată la o înălțime de 0.5 m desupra pământului și trebuia să te târăști pe sub ea. Din când în când primeai câte un impuls care te trezea. Bineînțeles, și aici era un "pussy lane" pentru cei cu pacemaker cardiac. Am observat destul de mulți "bătrâni și balnavi" în cursa asta. Se pare că e destinată pentru oricine. Mi-am continuat depășirile în același ritm, oprindu-mă ocazional din cauza ambuteiajelor dinaintea obstacolelor. Fiecare obstacol m-a surprins prin ingeniozitatea cu care a fost creat. Nu puteai să te plictisești. Când simțeai că ai obosit de la alergat, dădeai de un obstacol care te scotea din monotonie. Prima tură am terminat-o în 1 oră și 43 de minute. Când am văzut timpul mi-am zis că trebuie să mai cresc ritmul. Ambuteiajele s-au rărit și ritmul era mai ridicat. Mi-am păstrat tehnică de vânare a celui din față și am avansat ușor, ușor, odihnindu-mă în zona diverselor obstacole. Pe la km 17 am început să simt oboseală, dar nu aveam de gând să o laș mai moale. Am accelerat până în momentul când m-am izbit de un ambuteiaj impresionant. Vedeam linia de finish și mai aveam două obstacole în față. La vederea mulțimii ce se luptă să treacă peste anvelopele împrăștiate și să se cațere peste baloții de fân și peste containerele de marfă mi-a venit în minte imaginea unui mușuroi de furnici. Cei din față îi ajutau pe cei din spate să se cațere după care erau ajutați la rândul lor. Toți concurenții lucrau împreună spre învingerea obstacolului. Nu conta sexul, mușchii, culoarea pielii, religia, educația. Toată lumea era plină de noroi și toți voiam să ajungem la finish. Sportul unește oamenii cu adevărat. 
Am trecut linia de finish după 3:01:23 și am fost al 928-ulea Strong Man. Eram surprins cât de bine mă simțeam. Nu mă durea nimic, și eram așa de plin de energie că îmi venea să mai fac încă o tură. Am mâncat vreo 3 bucăți de prăjitură și am băut câteva pahare de apă și am căutat-o pe Iulia și pe Dana, dar am realizat că nu am nici o șansă să le găsesc printre miile de persoane de acolo. M-am băgat la un duș că să mai dau jos din nămolul care îmi cuprinse toți porii pielii. Mi-am luat tricoul de finisher și medalia și le-am purtat cu mândrie.
Le-am găsit pe fete și am plecat să sărbătorim. Corpul îmi cerea mâncare sănătoasă, așa că l-am recompensat cu o porție mare de cartofi prăjiți cu maioneză, chiftele aduse de acasă și o cola, toate sănătoase, bio și fără E-uri. Cred că aș fi putut mânca și pietre la momentul respectiv și tot delicioase mi s-ar fi părut. Spre sfârșitul serii, adrenalina s-a disipat și am început să simt oboseala. Le-am lăsat pe fete la cheful din camping și m-am îndreptat pașii spre confortul izoprenului din cort. 
Acesta a fost cel mai interesant, provocator, fain concurs la care am participat până acum. Am luat startul cu emoție și cu ușoară teamă și am terminat cu zâmbetul pe buze. Obstacolele care m-au speriat s-au dovedit a fi doze de adrenalină care m-au propulseze înainte. Am savurat cu fiecare celulă din corp acest concurs și mi-am propus că să îl întroduc în calendarul competițional și în anul următor.